Kevin Carter fotojurnalist sud-african

Am citit articolul scris de catre Bogdan I. Stanciu cu sufletul la gura. Drama unui om care a trait alaturi de aparatul foto crime si durere toata viata. Va invit sa il cititi si voi :


Omul care a vazut prea multe

“War doesn’t determine who is right, war determines who is left.”
– Bertrand Russell (1872-1970), laureat al Premiului Nobel pentru literatura (1950)

Articol de Bogdan I. Stanciu | Reproducerea libera | Copyleft

Kevin Carter (1960-1994), foto jurnalist sud-african, laureat al Premiului Pulitzer

Kevin Carter s-a nascut la 13.09.1960 in Parkmore, o suburbie a orasului Johannesburg, dintr-o familie de albi de conditie medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, insa a abandonat scoala dupa doar un an.
Parintii sai erau imigranti de origine engleza si romano-catolici, ceea ce-i tinea destul de departe de regimul albilor Afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simtea adesea vinovat pentru situatia din tara, pe care o considera nedreapta, si avea discutii in contradictoriu cu tatal sau.
Problemele de constiinta se acutizeaza cand, in 1979, incepe stagiul militar obligatoriu, gasindu-se in situatia de a servi un regim in care nu credea. In 1980 dezerteaza si se angajeaza intr-un club. Isi pierde slujba si are o prima tentativa de sinucidere, cu medicamente. Supravietuieste, revine in armata si, in 1983, este ranit intr-un atentat terorist atribuit Congresului National African, in care mor 19 soldati.

In acelasi an isi incepe munca in presa, in calitate de fotoreporter la evenimente sportive de weekend, ca angajat al Johannesburg Sunday Express.
In 1984 se muta la cotidianul Johannesburg Star si incepe documentarea crizei sociale izbucnite cu forta in Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevarata fresca a represiunii, a starii de tensiune si violenta fratricida care pusese stapanire pe tara sa in acea perioada.
Aflat mereu in “linia intai”, Carter este primul jurnalist care fotografiaza sumarele executii de strada – prin impuscare sau ardere de viu – scene obisnuite in violentele dintre triburi. Mai tarziu, avea sa scrie despre aceasta perioada a vietii sale: “Am fost socat si dezgustat de ceea ce faceau. Am fost socat si dezgustat de cea ce faceam. Insa apoi oamenii au inceput sa discute despre acele imagini… si am simtit ca poate actiunile mele nu erau rele. Sa fii martor la ceva atat de oribil nu era neaparat ceva rau.” [1] Declaratia a sunat ca o sumbra profetie. Pana la finalul scurtei lui vieti, Kevin Carter avea sa ramana un martor al conflictelor si ororilor de tot felul.
Despre munca sa si a colegilor sai albi de la Johannesburg Star, fotojurnalistul american James Nachtwey, care a lucrat adesea cu Carter, spunea: “S-au expus pericolului, au fost arestati de multe ori, insa niciodata n-au renuntat. Erau efectiv dispusi sa se sacrifice pentru lucrurile in care credeau.” [2]
Clubul “Bang Bang”

In 1990 izbucneste razboiul civil intre Congresul National African al lui Nelson Mandela si Partidul Libertatii Inkatha al etnicilor Zulu. Sa te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, asa incat Carter formeaza o echipa impreuna cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star, free-lancer-ii Greg Marinovich si Joao Silva – si isi face de lucru prin orasele Soweto si Tokoza. Grupul celor 4 devine atat de cunoscut prin relatarea violentelor fara sfarsit din suburbii, incat revista Living din Johannesburg ii porecleste “Clubul Bang-Bang.”
Chiar si in patru, fotografiatul prin zonele rau famate era o mare aventura, prinsi intre fortele de securitate si bandele haotice de negri, inarmate cu pusti AK-47, sulite si topoare. “La o inmormantare, niste oameni l-au prins pe unul, l-au hacuit, l-au impuscat, apoi l-au calcat cu masina si la final i-au dat foc,” spunea ulterior Silva, descriind o scena tipica. “Prima mea fotografie il arata pe tipul asta intins pe caldaram, in timp ce ceilalti strigau la el ca il vor omori. Am fost norocosi ca am scapat nevatamati.” [3]
Ca sa mai domoleasca tensiunea zilnica, dar si ca sa intre in gratiile interlopilor, Carter si tovarasii sai incep sa fumeze marijuana si apoi “Pipa alba”, un amestec de marijuana si metaqualona, un tranchilizant puternic. Carter va ramane dependent toata viata de un tip sau altul de drog.
In 1991, Marinovich primeste Premiul Pulitzer pentru fotografia unui zulu injunghiat mortal de rivali din Congres. Reusita colegului il ambitioneaza si mai mult pe Carter, la fel ca si exemplul dat de bunul sau prieten Oosterbroek, care avea o viata de familie fericita si ordonata, in timp ce Carter o tinea dintr-o relatie esuata in alta. Din una din aceste aventuri i se naste o fiica.
Acum apar si primele semne de depresie, pe fondul muncii intense si al consumului de drog.
Deplasarea in Sudan
In martie 1993, dornic sa se detaseze de situatia tot mai grava din tara sa, Carter pleaca, impreuna cu Joao Silva, atasati la misiunea ONU “Operation Lifeline”, in Sudanul de Sud, dorind sa atraga atentia lumii asupra altui nesfarsit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter sa faca fotografia vietii lui – cea care i-a adus gloria trecatoare, dar si cea care a “umplut paharul amaraciunii” si i-a grabit moartea.
Pe 11 martie 1993, intr-o pauza de 30 de minute necesara distribuirii hranei din cargo-ul cu care zburau, Silva si Carter cauta subiecte la doar cateva zeci de metri de avionul cu provizii.
Atras de un scancet, Carter vede o fetita sudaneza subnutrita, emaciata si vizibil epuizata, care se odihnea putin, aparent incercand sa ajunga la centrul de distribuire a hranei.
Peste cateva clipe, langa ea aterizeaza un vultur. Ulterior, Carter avea sa relateze ca a asteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperand zadarnic ca vulturul isi va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. In cele din urma a apasat pe declansator, a alungat pasarea si s-a asezat sub un copac, fumand, plangand si vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu stie ce s-a intamplat cu copilul; cert este insa ca fotograful nu l-a ajutat.

Joao Silva avea sa dea, dupa cativa ani, o alta versiune a evenimentelor, in interviul oferit japonezului Akio Fujiwara si publicat in cartea acestuia, “Baiatul care a devenit carte postala”. El spune ca fetita fotografiata de Carter fusese lasata de parinti deoparte doar cat sa isi primeasca portia de alimente distribuita din avion. Totusi, Silva nu confirma ca fetita ar fi fost “recuperata” de parintii ei si intareste faptul ca Kevin Carter era intr-o stare de soc, caci vedea pentru prima oara copii suferind de foame. “Era deprimat,” isi aminteste Silva. “Imi spunea intr-una ca vrea sa isi imbratiseze fiica.” [3]

Fotografia este cumparata de New York Times, care o publica in editia din 26 martie, producand senzatie si scandal. Fortat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publica doua zi o nota in care explica: fetita avusese indeajuns de multa forta ca sa scape de vultur, insa soarta ei a ramas necunoscuta.
Nota redactorului sef al New York Times nu numai ca nu i-a linistit pe cititori, ci i-a adus lui Kevin Carter acuze grave pentru ca acesta s-a limitat sa fotografieze, refuzand sa ajute copilul aflat la un pas de moarte.
In sfarsit, parerile sunt impartite, altii felicitandu-l pe fotojurnalist pentru munca sa.
Caderea
In aprilie, Carter decide sa devina free-lancer, o pozitie care are destule avantaje dar nu ofera siguranta unui loc de munca stabil. Semneaza pentru Reuters, in apropierea primelor alegeri multirasiale din tara sa. Relateaza un conflict inter-rasial din Bophuthatswana, unde asista la executarea sumara a unor albi. Mai tarziu, el avea sa scrie: “Intins in mijlocul zonei de lupta, ma intrebam in ce milisecunda urmatoare aveam sa mor, punand pe film ceva ce ar putea sa fie folosit ca ultima mea fotografie.” [2]
Aflat intr-o stare permanenta de tensiune, Carter are din nou semne de depresie. Incepe sa bea si isi reia obiceiul de a fuma “pipa alba”. Intr-o zi isi loveste masina si este detinut 10 ore sub acuzatia de conducere sub influenta alcoolului. Seful de la Reuters este furios, iar prietena lui ii cere sa se mute pana isi va face “ordine in viata”.
Pe 12 aprilie, New York Times il suna sa ii spuna ca a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditorul Nancy Buirski este surprins sa il auda plangandu-se despre probleme personale. “Kevin! Tocmai ai castigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt asa importante acum,” ii spune ea.
Pe 18 aprilie, Clubul Bang-Bang pleaca la Tokoza, 15 km de Johannesburg, pentru un reportaj. Intors acasa inaintea celorlalti ca sa dea un interviu despre succesul sau, Carter aude la radio ca Oosterbroek a fost ucis, iar Marinovich, grav ranit. Este devastat. Spune tuturor ca el, si nu Ken, ar fi trebuit sa incaseze glontele.
O clipa de glorie
Pe 21 mai, Carter pleaca la New York sa-si primeasca premiul. Inca din clipa coborarii din avion se simte ca acasa si numeste New York-ul “orasul meu”.
Nu apuca insa se se bucure prea mult: afla ca un grup de colegi din Africa de Sud il acuza de inscenarea fotografiei premiate.
Altii ii critica din nou lipsa de etica. “Omul reglandu-si obiectivul pentru a capta cel mai exact cadru al suferintei ar putea la fel de bine sa fie un pradator, un alt vultur pe scena,” scrie St. Petersburg (Florida) Times, intrebandu-l indirect de ce nu a ajutat fata. [2]
Carter experimentase deja, de nenumarate ori, dilema fotojurnalistilor. “A trebuit sa gandesc vizual,” a spus el odata, descriind o fotografie. “Fac un cadru strans pe un tip mort si o balta de rosu. In uniforma lui kaki intr-o balta de sange, in nisip. Fata mortului este putin gri. E o scena vizuala. Inauntru ceva tipa: Dumnezeule! Insa, sunt la lucru. Ma ocup de restul mai tarziu. Daca nu poti sa faci asa, las-o balta si iesi din joc.”
Prietenul sau James Nachtwey ii ia apararea: “Fiecare fotograf implicat in istoriile astea a fost afectat. Te schimbi pentru totdeauna. Nimeni nu face munca asta ca sa se simta bina. E foarte greu sa continui.”
Aceasta reizbucnire a scandalului a contribuit mult la subrezirea moralului si-asa zdruncinat al lui Carter.
“Kevin credea sincer ca fotografiile pot intr-adevar schimba lumea, asa cum se intamplase in Vietnam pentru Statele Unite”, avea sa afirme regizorul Dan Krauss, autorul filmului “Moartea lui Kevin Carter”, realizat mult mai tarziu, in 2005. “El si contemporanii sai credeau ca fotografiile pot atrage atentia asupra Africii, ca vor ajuta la vindecarea unora din rele. [Premiul] a fost o mare incurajare pentru Kevin, dar in acelasi timp a fost insotit de o critica foarte puternica. Aceasta a cantarit enorm si a avut efecte devastatoare asupra lui”. [7]
Pe 23 mai 1994, la Universitatea Columbia, Kevin Carter primeste Premiul Pulitzer pentru Fotojurnalism [3]. “Va jur ca am primit cele mai multe aplauze dintre toti,” scrie el parintilor, aflati in Johannesburg. “Abia astept sa va arat trofeul. Este cel mai pretios lucru si cea mai inalta recunoastere pe care meseria mea le poate primi.” [2]
Pana atunci aproape un necunoscut, Carter respira, dintr-o data, aerul tare al celebritatii. Devine brusc o vedeta, “imbracat in negru cum era, cu bratarile tribale si cerceii sai, purtator al unor povesti din prima linie din Africa de Sud a lui Mandela”. [2]
Semneaza un contract cu Sygma, prestigioasa agentie de imagine reprezentand 200 dintre cei mai buni fotojurnalisti ai lumii. “Poate fi o afacere grozava,” declara atunci directorul Sygma USA, Eliane Laffont. “E foarte greu sa patrunzi, dar Kevin e unul dintre putinii care intr-adevar au reusit. Fetele sunt indragostite de el si toata lumea vrea sa auda ce are de spus.” [2]
Sfarsitul
Intors fara bucurie acasa, unde era iarna, Carter este din nou cuprins de sentimente negative. “Jo’burg e uscat, rece si mort si asa de plin de nenorocitele de amintiri si de prieteni absenti”, ii scrie el unei prietene, Marianne Butler, fotoeditor la Esquire New York.
Desi nu este din vina sa, Carter se simte foarte afectat de anularea unui interviu cu Nelson Mandela in Cape Town. Apoi vine o alta lovitura: aflat la Cape Town pentru a acoperi vizita presedintelui francez Mitterrand, trimite prea tarziu filmul ca sa mai poata fi folosit de biroul Sygma din Paris; chiar si asa, se plang editorii, calitatea fotografiilor este prea slaba pentru pretentiile clientilor!
Dupa aceste rateuri profesionale, Carter incepe sa vorbeasca deschis despre sinucidere. Parte din anxietate ii era provocata de lipsa de bani.
Accepta cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj in Mozambic, insa pierde avionul, desi reglase trei ceasuri desteptatoare. Pleaca totusi, dar la intoarcere, pe 26 iulie, uita rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus si ii spune prietenei sale ca se va sinucide.
In dimineata lui 27 iulie merge sa livreze o comanda in redactia Weekly Mail, unde se cearta puternic cu un vechi coleg. Acesta ii da numarul unui terapeut si-l indeamna sa il sune de urgenta.
Macinat de ganduri negre, cauta zadarnic sa discute cu vaduva lui Oosterbroek, dupa-amiaza.
La ora 9 seara, Kevin Carter isi parcheaza camioneta rosie langa paraul Braamfonteinspruit, in suburbiile Johannesburg-ului, intr-un loc unde venea adesea sa se joace pe cand era copil. Cupleaza un furtun de gradinarit la teava de esapament a masinii, introduce celalalt capat pe fereastra din dreapta, da drumul la walkman si inhaleaza pana la moarte gazele iesite din esapament.
Conform necrologului aparut in Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat in masina mai multe scrisori adresate familiei si putinilor prieteni pe care ii avea. In nota de adio [5] el isi marturisea toate cosmarurile, neputintele, regretul ca nu a ajutat copilul din cea mai cunoscuta fotografie a sa:
“Im pare rau, imi pare tare rau. Durerea depaseste bucuria de a trai pana intr-acolo incat bucuria nu mai exista.” […]
“De cand am revenit de la New York […] sunt deprimat… fara telefon… fara bani de chirie… fara bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! sunt bantuit de amintirile vii ale crimelor si cadavrelor si furiei si durerii… copiilor infometati sau raniti, ale tragatorilor nebuni, adesea politisti, ale calailor… Am plecat sa ma alatur lui Ken, daca sunt norocos.”
Controversa continua
Sfarsitul tragic al unei cariere incepute fulminant a renascut controversa asupra “fotografiei vietii” lui Kevin Carter, dar si asupra necesitatii unui cod de etica in aceasta meserie.
Scott MacLeod, seful biroului local Johannesburg al prestigioasei reviste Time, a publicat o lunga si consistenta documentare sub titlul “Viata si moartea lui Kevin Carter” (“The Life and Death of Kevin Carter”), in Time magazine, volumul 144, numarul 11 din 12 septembrie 1994.
“Putini jurnalisti au vazut atat de multa violenta si trauma ca el,” isi motiva MacLeod demersul. Socat de sinuciderea lui Carter, MacLeod s-a decis: “Sa inteleg pe cat de bine pot complexitatea tragicului sau sfarsit.”
Tot despre cazul neferictului Carter, Susan Sontag scria in cartea sa “Despre fotografie” (“On Photography”):
“Desi aparatul foto este o statie de observare, actul fotografierii este mai mult decat observatie pasiva. Precum voyeurismul sexual, el reprezinta un act de incurajare, cel putin tacita, adesea explicita, ca orice se intampla, sa mearga inainte. Sa faci o fotografie inseamna sa te intereseze lucrurile asa cum sunt, in starea lor neschimbata (cel putin atata cat sa faci o fotografie ‘buna’), sa fii in complicitate cu orice face un subiect interesant, demn a fi fotografiat – inclusiv, cand este de interes, durerea sau nefericirea altuia.” […]
“Fotografia este esentialmente un act de non-interventie. Parte din oroarea unor asemenea mostre memorabile ale fotojurnalismului contemporan, precum imaginea calugarului vietnamez intinzand mana dupa canistra cu benzina, sau gherila bengaleza injunghiind cu baioneta un banuit de colaborationism, vine din intelegerea a cat de plauzibil a devenit pentru fotograf, in situatia in care are de ales intre o fotografie si o viata, sa aleaga fotografia. Persoana care intervine nu mai poate inregistra; persoana care inregistreaza nu poate interveni.” [6]
Altii il vad pe Carter ca victima a propriei sale umanitati. Unul dintre acestia este regizorul Dan Krauss, realizatorul filmului multipremiat “Moartea lui Kevin Carter: Victima a Clubului Bang Bang” (“The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club”) – 2005.
“Multi fotografi sunt capabili sa-si utilizeze aparatul ca pe un scut emotional care sa-i protejeze de lucrurile la care sunt martori. Insa Kevin era la fel de sensibil emotional precum era filmul din aparat, la imaginile pe care le vedea”, pune punctul pe “i” regizorul, intr-un interviu acordat HBO Documentary Films [7].
Formatia Manic Street Preachers ii dedica lui Kevin Carter piesa omonima de pe albumul “Everything must go” (1996) [8]

Cu siguranta insa ca cel mai profund si plastic omagiu ii este adus lui Kevin Carter de Megan, fiica sa. Intr-o discutie cu regizorul Dan Krauss, parafrazand fotografia cu vulturul si copilul, ea l-a asemuit pe Carter copilului abandonat, pandit de o lume cinica intruchipata intr-o pasare de prada. La doar 16 ani, Megan Carter a inteles mai bine ca oricine ca tatal sau a fost, in mod ironic, tocmai victima fotografiei care l-a facut nemuritor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s